Dr. Cornelia Paun Heinzel: 'destine Intersectate' Partea I Poem by Cornelia Paun

DR. CORNELIA PAUN HEINZEL: 'Destine intersectate' PARTEA I

Adolescenții intrară în încăperea de la demisol, plină cu legumele ce trebuiau curățite pentru masa de prânz. Nu au fost atât de norocoși ca ceilalți colegi, care au rămas la servit și preparat mâncarea. Era o cameră întunecoasă și umedă, stranie... razele soarelui pătrundeau cu greu printre ferestrele minuscule, garnisite în colțuri cu mici pânze de păianjen răzlețe. Peste tot, în jur, saci cu cartofi, morcovi, ceapă, câteva ligheane și cuțite pentru curățit legume.
Vechimea clădirii, creea o atmosferă stranie. Misterele ascunse între zidurile sale, sensibilizau persoanele ce pătrundeau în interiorul lor, de parcă ar fi dorit să fie descoperite și cunoscute de acestea. Poate într-un alt timp, într-o altă epocă acesta era un loc special, în care secretele tuturor erau dezvăluite în totalitate. Spațiul atingea instantaneu coardele sensibile ale oricărei ființe omenești care-l pătrundea... în fiecare suflet prezent, înmugurea o stare unică, magică, care îmbia inexplicabil la confesiune. Și parcă, între toți cei prezenți se înfiripa o legătură tainică...
- Ce ghinion, că personalul de la bucătărie nu a reușit să sosească în tabără. Datorită accidentului de pe autostradă și furtunii trebuie să ne gătim singuri prânzul, spuse o fată, scundă și slăbuță. Suntem izolaţi aici şi trebuie să ne descurcăm. Dar este greu pentru noi să facem așa ceva! Doamne, ce vijelie înspăimântătoare a fost azi noapte! Aţi văzut? A fost grindină! Cădeau bucăţi de gheaţă cât oul de prepeliţă! Ce fulgere imense, sclipitoare despicau cerul întunecat! Ziceai că vine sfârşitul lumii! Chiar şi râul din apropiere a ieşit din matcă. Iar dimineaţa nu s-a mai auzit concertul păsărelelor din crâng, pe care-l ascultam zilnic. Furia vântului a scos copacii din pământ cu rădăcini. Şi le-a rupt crengile. Am văzut tot ce s-a întâmplat de la balconul vilei...
- Domnule profesor, dar ce a fost în acest loc? Pare atât de straniu, atât de misterios... am senzaţia că nu suntem numai noi în încăpere... că nu existăm numai noi aici, singuri... şopti un băiat înalt, brunet şi subţirel.
Profesorul, un bătrânel înalt, cu figură comică, simpatic, cu părul și mustățile albe afișă un zâmbet ironic, pe fața sa lungă și roșie şi explică:
- Aici a fost un cămin de copii. Ĩntr-un bombardament, din timpul războiului, o bombă a căzut pe clădire. Copiii se adăpostiseră la subsol. Nu a rămas niciunul în viaţă...
- Ce tragedie! exclamă cu tristeţe o adolescentă blonduţă şi delicată.
- Mai bine uitaţi cu toţi de tristeţe! Cine este ghinionistul care taie ceapa? întrebă râzând un băiat brunet, cu un ciuf ondulat în faţă şi ras chel de-o parte şi de alta a capului, ultima modă de tunsură la adolescenți.
- Tu, cu frizura ta de pudel! Tragem la sorți! răspunse altul, blonduț, înalt, cu părul dat cu gel, în forma unor țepi lungi, drepți, parcă apretați. Nimeni nu are asemenea plăcere.
- Și tu cu coafura ta, tip mochetă! Bine! Facem biletele! Iar restul curățăm cartofii, răspunse brunetul.
Mariei, o fetiță grăsuță și drăguță, îi picase biletul cu ceapa. Ghinion... pentru ea...
- Ai de curățat un kilogram! Ce o să mai plângi! spuse râzând Fernando, băiatul brunet cu frizura modernă. Fără să vrei!
- Ceilalți treceți în jurul ligheanelor, la cartofi și morcovi! exclamă o adolescentă înaltă și brunetă, autoritară, Adina. Să terminăm repede!
Copiii se aranjară repede în jurul sacilor cu cartofi, pe scăunele de lemn. Și începură să îi curețe încet, rând pe rând.
- Și acum, să nu ne plictisim, fiecare să-și spună povestea! Cine începe primul? întrebă Fernando.
- Tu! Chiar tu, că ai fost cu ideea! spuse tare o adolescentă blondă, filiformă, Lorena.
- Ok! Dacă așa vreți. Eu am dus-o foarte bine în copilărie. Mama, tata, surorile mele mă iubeau și eram cu toții fericiți. La școală aveam o învățătoare minunată și îmi plăcea să învăț. Eram printre primii în clasă. Mergeam în tabere și excursii, la toate activitățile extrașcolare! Făceam sport și cântam la chitară. Dar veni și ziua nenorocirii mele. Clipa în care toată viața mea s-a întors pe dos pentru totdeauna! La ora două, când s-a întors tatăl meu de la serviciu, a găsit un bilet pe masa din sufragerie. L-a citit și a făcut infarct instantaneu. L-au luat imediat cu salvarea. A murit la spital în următoarele ore. Din ziua aceea nu l-am mai văzut...
- Și pe bilet ce scria? întrebă Serena, o fetiță blonduță, mică de înălțime, curioasă.
- Mama lăsase un bilet de adio. Pleca la muncă în Spania. Doar surorile mele mai mari știau acest lucru. Dar nu au spus la nimeni, pentru că mama le lăsase niște bani la plecare. Eu și fratele meu mai mic, am fost luați imediat de 'Protecția copilului' și duși la „Centru'. Atunci eu am făcut o criză nervoasă puternică și am stat câteva luni în spital. Nu puteam să-mi revin! Nu credeam că este adevărat ce mi se întâmplase! Aveam senzația că este un coșmar, unul din care trebuie să mă trezesc şi totul o să fie ca mai înainte. Acum trăiesc numai din amintirile mele... sunt totul pentru mine. Numai în ele mai îmi găsesc liniștea și fericirea de care am nevoie...
- Și la 'Centru', cum e? întrebă un băiat cu părul făcut țepi, cu gel, Leonardo.
- Îți dai seama că nu este ca acasă, cu mama, tata, surorile și frații mei. Oamenii străini nu pot fi ca ei! Nici nu le pasă de mine! Vor numai să ia bani pe mine! Parcă am trecut din Rai direct în Iad. Niciodată nu voi mai fi fericit! spuse băiatul cu necaz. Acasă aș fi fost mulțumit și numai cu pâine goală. Doar să fiu cu familia mea!